În contrast cu viziunea actualã pe care o avem despre Tangoul dansat la serate strãlucitoare, în care doamne în rochii superbe danseazã cu barbaþi în smokinguri si fracuri elegante, într-o ambianþã luxoasã, Tangoul s-a nãscut, de fapt, în zona sordidã si pauperã a societãtii, mai precis în bordelurile frecventate de clasa de jos, din suburbiile rãu famate din Buenos Aires.
Initial, Tangoul a fost un dans exclusiv al barbatilor.
În secolul al XIX-lea, capitala argentinianã a fost invadatã de bãrbaþi din Europa, care, în cãutarea unei vieþi mai bune, ºi-au pãrãsit familiile, casele ºi þãrile de origine, trezindu-se dezrãdãcinaþi ºi singuri în noul lor habitat. Acest val de emigranþi a fãcut ca populaþia din Buenos Aires sã creascã de la câteva sute de mii de locuitori la peste 8 milioane în 1913. Determinant pentru geneza Tangoului a fost faptul cã numai 1 din 10 locuitori erau persoane de gen feminin. Acest dezechilibru social a fãcut ca Tangoul sã fie un dans exclusiv al bãrbaþilor care, în lipsa femeilor, se reorientau cãtre parteneri de dans de acelaºi sex.
Varietatea culturilor reprezentate de aceºti emigranþi avea sã aducã un nou gen de muzicã ce contopea ritmurile europene cu cele africane ºi cu muzica indigenã a amerindienilor rezidenþi în pampasurile argentiniene. Dupã cum probabil aþi ghicit, noua muzicã a fost botezatã "Tango".
Etimologia acestui cuvânt este destul de controversatã, istoricii susþinând ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul "tangere" (a atinge), fie ar avea legaturã cu existenþa în Angola ºi Mali a douã oraºe care poartã numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însã prea multã importanþã; ceea ce este important e cã "Tangoul", ca gen muzical, a dat rapid naºtere dansului "Tango".
Creuzetul care a întrunit premisele favorabile apariþiei Tangoului au fost, deci, bordelurile din zona portuarã a Buenos Aires-ului. Aceste stabilimente erau frecventate de emigranþi în cãutare de oportunitãþi de socializare sau pentru relaþii cu persoane de sex opus. În aceste locuri ei gãseau bãutura în care sã-ºi înece tristeþea ºi prietenii temporare, menite sã le distragã atenþia de la solitudinea ºi angoasele vieþilor lor.
Tango - muzica unui trio de instrumente format dintr-un bandoneon, un pian ºi o chitarã.
Dar chiar ºi aici se loveau de bariere lingvistice în încercarea de a comunica cu prostituatele care, la rândul lor, aveau origini foarte diverse. În aceste condiþii, Tango-ul, ca dans, a evoluat ca un mod de comunicare non-verbalã (gen pantomimã) cu conotaþii sexuale, între prostituate ºi clienþi.
Improvizaþia coregraficã era plinã de efluvii emoþionale, temperament ºi gesturi lascive, fiind acompaniatã de muzica unui trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitarã ºi un bandoneon.
Acest din urmã instrument face parte din rândul koncertinelor (ca ºi acordeonul), care au apãrut în jurul anului 1845. Primul bandoneon a fost fabricat în anul 1856 ºi a fost, de fapt, o koncertinã care a primit acest numele în memoria lui Einrich Band - deþinãtorul unui magazin de instrumente muzicale în burgul Krefeld din nordul Germaniei. De-a lungul celei de-a doua jumãtãþi a secolului al XIX-lea, bandoneonul a evoluat sub diverse forme, sisteme sau mãrimi. Unul dintre aceste modele, numit Reinlander (din districtul Rin) a fost exportat în Argentina de cãtre emigranþii germani. Acolo el a cunoscut consacrarea sub numele de bandoneon ºi este de atunci încoace indisolubil legat de Tango.
"Tango Habanera" - varianta incipientã a Tangoului
Istoricii considerã, în general, cã varianta iniþialã a Tango-ului a fost o combinaþie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentinianã, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a împrumutat ºi caracteristica flexiei genunchilor) ºi cu linia melodicã sentimental-emoþionalã a Habanerei andaluze. Aceastã variantã a purtat numele de "Tango Habanera" ºi a fost atestatã documentar în jurul anului 1883. A avut însã o existenþã efemerã, dispãrând pânã la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi fãcând astfel loc Tangoului Argentinian.
Acesta simboliza ºi exprima tot ce era important în viaþa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea ºi durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieþii pentru a putea supravieþui într-un ambient strãin ºi nemilos.
Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 ºi s-a numit "Toma mate, che" . Alte Tangouri de referinþã din aceastã perioadã au fost "El Entrerriano", compus de Rosendo Mendizabal în 1897 ºi "Tango Don Juan", scris de Ernestio Poncio în 1898.
Tango-ul de salon modern
La începutul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat în Europa, mai precis în Franþa. Aici a fost introdus în clasele înalte ale societãþii pariziene de cãtre cel mai mare cântãreþ francez de music-hall, Mistinquete.
Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabilã "tangomanie", mai întâi la Paris, apoi la Londra ºi New York. Adãugând haine luxoase, sãli de bal, versuri ºi orchestre specializate în acest gen de muzicã, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut sã fie foarte popular în rândurile societãþii înalte din Europa ºi Statele Unite, ºi a fost adoptat chiar ºi de protipendada argentinianã - aceeaºi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust ºi indecent. Primul rãzboi mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind ºi el la aceasta cu filmul sãu "Cei patru cãlãreþi ai apocalipsei" (1921).
Astfel, în timpul primelor douã decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele ºi teatrele pariziene frecventate de înalta societate.
Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipicã de Tango, formatã dintr-un pian, un bas, un bandoneon ºi o vioarã.
O altã stea a începutului de secol 20 a fost cântãreþul ºi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cãrui celebritate în Argentina este comparabilã cu cea a lui Elvis Presley în SUA.
Vârsta de aur a Tangoului a durat pânã prin anii '40 când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadã de recesiune datoratã accederii la putere în Argentina a unei "junte militare" care a restrâns libertatea de exprimare a cetãþenilor ºi, implicit, popularitatea Tangoului.
În 1946, când Juan Peron împreunã cu soþia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vieþii sociale în Argentina a adus cu ea ºi revigorarea Tangoului, acesta cunoscând o a doua consacrare.
În aceastã perioadã a trãit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit "Petroleo" (de la petrol) adicã 'alunecos', 'ºiret', 'rapid' etc.
La început ideile sale au fost privite ca bizare de cãtre dansatorii de tango din epoca anterioarã, caracteristicã Tangoului "Canyengue". Acesta se caracteriza printr-o atitudine de "macho" a partenerului ºi se dansa cu genunchii mai flexaþi, cu privirea în jos ºi cu poziþia mâinilor mai compactã. Dansul avea drept caracteristicã maniera de lucru a picioarelor, care includea multe încruciºãri ºi sincopãri complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul în sensul modernizãrii ºi stilizãrii lui. Acestea au adus schimbãri în ceea ce priveºte poziþia corpurilor, care capãtã un volum mai mare atât pe verticalã cât ºi pe orizontalã, devenind astfel mai elegantã. Tot el a înlocuit priza compactã ºi puternicã a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (uºor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (uºor) a devenit marca dansului de calitate.
Stilul sãu de dans a fost influenþat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli ºi Osvaldo Pugliese.
Varianta internaþionalã a Tangoului, cunoscutã din competiþiile de dans sportiv, reprezintã un hibrid generat de cãtre profesorii de dans din Marea Britanie. Aceºtia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine ºi caracter s-ar fi încadrat, mai degrabã, în categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor "Ballroom", modificându-l în consecinþã. Astfel, priza a devenit mai largã, miºcarea perechii a cãpãtat o caracteristicã progresivã accentuatã, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. În urma tuturor acestor schimbãri a rezultat forma pe care o are astãzi Tangoul în competiþiile de dans sportiv.
Începând însã cu 1952, anul morþii Evitei Peron, Tangoul a cãzut din nou în dizgraþie ºi de aceastã datã se pãrea cã pentru totdeauna. Din fericire nu a fost aºa, din moment ce ºi astãzi Tangoul reprezintã un gen muzical foarte apreciat de cãtre dansatori ºi melomani.
Doi dintre prozeliþii cei mai importanþi pe care i-a lasat stilul lui Petroleo au fost Antonio Todaro ºi Raul Bravo, coregrafi argentinieni cu o mare influenþã asupra Tangoului modern. Todaro ºi Bravo au deþinut o ºcoalã de Tango în Flores timp de 16 ani, în peroada anilor '60-'70. Todaro a continuat sã aibã succes ca profesor al multor staruri de astãzi, printre care ºi Virulazo, cel care mai târziu avea sã cunoascã consacrarea internaþionalã prin rolul sãu din "Tango Argentino".
Începând din 1980 asistãm la o renaºtere a Tangoului, datoratã în mare mãsurã impactului formidabil pe care l-au avut spectacolele itinerante "Tango Argentino" sau "Tango Passion", cât ºi succeselui de pe Broadway al unor filme ca "Forever Tango", "Evita", "The Tango Lesson" etc.
O dovadã în plus cã Tangoul este aici ca sã dureze, o reprezintã ºi "Forever Tango", un music-hall care a fost declarat cel mai longeviv spectacol de pe Broadway. Acest spectacol, produs în mai 1996 de cãtre Luis Bravo, se joacã ºi acum, având un mare succes. De atunci, mii de cluburi ºi organizaþii care promoveazã Tangoul au luat fiinþã în oraºe din întreaga lume.
O mult mai recentã demonstraþie filmatã a fost fãcutã de Al Pacino ºi Gabrielle Anwar în "Parfum de femeie". Toate acestea dovedesc, o datã în plus, ineluctibilitatea Tangoului din viaþa socialã ºi culturalã a omului modern.
CLICK AICI si achizitionati carti,CD-uri,DVD-uri si casete video din care sa va clarificati elementele tehnice.
DreamHost coupons
